Robert Helman, unul dintre cei mai importanți artiști plastici francezi din secolul al XX-lea, cu rădăcini românești, de la nașterea căruia s-au împlinit, pe 9 februarie, 115 ani, a venit pe lume la Galați, într-o familie de evrei, tatăl său fiind comerciant și proprietar al unei distilerii de alcool, iar mama, președinta unui orfelinat. În 1927, la vârsta de 17 ani, terminând liceul, părăseşte România pentru a urma la Paris cursurile Facultăţii de Drept, pe care o absolvă în 1931. Începe să lucreze ca avocat în capitala Franţei. În 1936, revenind în Galați, se căsătorește cu Zena Jolles, și ea studentă la Paris. Cei doi soți se reîntorc în Franța, iar în 1938 Robert Helman îşi abandonează profesia şi se dedică picturii, spre care se simţea atât de atras. Evenimentele celui de-Al Doilea Război Mondial le creează dificultăţi tinerilor căsătoriți. În 1939, reuşind să fugă din faţa trupelor naziste care ocupau Franţa, se refugiază în Spania, la Barcelona. Aici, pentru a supravieţui, practică fel de fel de slujbe (portar, curier etc.), în ciuda diplomei de drept, iar Zena este angajată ca asistentă medicală într-un spital. Nu renunţă însă la pictură. Într-o zi, destinul îi va surâde. Mergând la un cizmar pentru a-şi pingelui pantofii, acesta aflând că este pictor, îl roagă să-i aducă un tablou pentru a-l vedea. Helman îi prezintă o „Natură moartă cu flori”. Cizmarul reuşeşte să-l vândă cu 600 de peseta şi îi comandă un alt tablou. În felul acesta, artistul reuşeşte să vândă şi alte lucrări şi să trăiască din pictură. Îl cunoaște pe pictorul Jaime A. Colson, profesor la Școala de Arte Frumoase din Barcelona, care îl învață tehnica frescei și-l invită să se alăture grupului de artiști „Los artistas de la Campana de San Gervasio”. Expune cu aceștia și în noiembrie 1945 îşi deschide prima expoziţie în Barcelona, la Galerias Pictoria. După eliberarea Franței, Zena și Robert Helman s-au întors la Paris, unde artistul se consacră în totalitate picturii. Expune la Salon des Réalités Nouvelles şi îşi organizează, de-a lungul anilor, numeroase expoziţii personale la Paris (1946, 1947, 1952, 1955, 1956, 1957, 1986), Bruxelles (1948), Alger (1950), Montreal (1953), Milano (1959, 1961, 1965), Stuttgart (1964), Napoli (1965), San Francisco (1967), Veneţia (1968), Lausanne (1969), New York (1972), Freiburg (1981) etc. În 1962, vizitând regiunea Champagne, a fost atras de pădurea Othe, care îi amintea de copilăria sa de pe malul Dunării și a cumpărat aici o proprietate care va deveni casa lui de vară, iar din 1988, reședința sa permanentă. În 1983, în urma unui nefericit accident, îşi pierde un ochi. Pentru a depăşi acest handicap, începe să picteze tablourile de mari dimensiuni din ciclul „Sori”, în care străluceşte o lumină interioară, pură şi magică. Tot în acest an, Le Musée d’Art Moderne de la Ville de Paris i-a organizat prima expoziţie retrospectivă. Realizează și sculpturi din metal. A încetat din viață la 7 noiembrie 1990, în casa sa din Troyes. Tablouri ale sale se află în muzee şi colecţii particulare din Europa, SUA, Canada, Israel. În perioada 16 iunie - 14 octombrie 2007, Musée d’Underlinden i-a organizat expoziţia postumă „Paysages imaginaires de la Genèse”. Lydia Harambourg i-a consacrat monografia „Robert Helman” (Cercle d’Art, 2010), după ce alte trei monografii îi dedicaseră Jean Bouret (1951), Georges Fall (1959) și Max-Pol Fouchet (1973). Considerat de critica franceză ca reprezentativ pentru ilustrarea abstracţionismului liric, Robert Helman s-a manifestat în pictură, grafică, artă decorativă, iar spre sfârşitul vieţii şi în sculptură. Referitor la creaţia sa, Lionel Scânteie, unul din coautorii dicţionarului „Artişti români în Occident”, scrie: „Robert Helman este unul dintre rarii pictori ai generaţiei sale care au ştiut să-şi păstreze personalitatea, nelăsându-se marcat de influenţa marilor săi predecesori. Nu este un pictor abstract, ci un pictor al semnificaţiilor. El ne dezvăluie forţe şi lumi pe care le-a descoperit, care există sau care vor veni. El nu pictează obiecte sau subiecte, ci teme tratate pe cicluri. Astfel sunt ciclurile «Genezei» şi «Pădurilor» («Pădurile negre», cu tonuri reci, şi «Pădurile albe», cu tonuri calde şi culori luminoase), ciclurile «Copacilor», «Ramurilor», «Figurilor», «Zborurilor», «Candelabrelor», «Germinaţiilor», în care ne dezvăluie izvorul vieţii. Este o pictură dinamică, care nu se serveşte de simboluri, care nu elaborează idei filozofice, dar care evocă metamorfozele vieţii, evoluţia formelor în curbe şi spirale. Refuzând suprarealismul, pe care îl admiră, arta abstractă, de care se teme, Robert Helman îşi urmează calea propriului instinct pictural. «Raportez totul la mine, conştient că sunt o parte infinitezimală a unui tot, declara el, şi că dacă voi găsi în mine un fir de adevăr, acesta mă va depăşi, integrându-se în adevărul general»”. În multe din lucrările lui Robert Helman trăiesc amintirile copilăriei şi adolescenţei sale petrecute în România: priveliştea încântătoare a Dunării, frumuseţea sălbatică a Deltei, asprimea crivăţului care bate dinspre Rusia, zborul păsărilor, dezlănţuirea horelor, duioşia doinelor, farmecul şi misterul pădurilor din Carpaţi, chiar dacă acestea nu sunt figurate direct. În acest sens, el îi declara lui Max-Paul Fouchet: „Nu vreau să le îngrop în uitare, nu pentru frumuseţea lor, ci pentru semnificaţia lor”.