Ancorată temeinic în pulsația culturală a Galațiului, Mioara Baciu ne propune să descindem spre "Așezăminte sufletești", o antologie de versuri (apărută la Editura "Armonii culturale", 2023). Ținta ieșirii în public e comună intelectualului de oricând: obligația de a depune mărturie verosimilă în legătură cu lumea, pe care, treptat, a descoperit-o: "Las timpul meu pe-o coală de hârtie/ Să vremuiască-n litere și-n cânt,/ Să dăinuiască întru veșnicie/ În mare de speranțe și-n cuvânt." (p.67). În altă parte, amintirile pot recompensa, prin reactualizare, eșecurile efemere: "Să nu lași amintirile să piară/ Cât ele sunt al inimii balsam" (p.88). Poezia din "Așezămintele sufletești" se lasă cu ușurință și bucurie descifrată, are adresabilitate garantată, nu vrea să frâneze dialogul direct, sincer cu cititorul de bună-credință. Emoția reverberează necondiționat, cu fiecare strofă, cu fiecare pagină. Mai ales dacă lectorul evită, din motive personale, limbajul încifrat, construcțiile absconse, contorsionate, promovate pentru a asigura ineditul, inextricabilul. Actul creator se supune, aproape programatic, versului blagian "căci eu iubesc și flori și ochi și buze și morminte". E mărturia unei relații de compatibilitate cu lumea și tainele ei, cu frumusețea omului, cu misterul vieții, niciodată accesibil în integralitatea lui. Așadar, văd în lirica Mioarei Baciu o bucurie de a trăi plenar cotidianul, faptul concret de viață, nu neapărat în maniera vitaliștilor expresioniști, cât a tihnei cultivate de moldoveanul tuturor vremurilor. Ilustrări, cam peste tot: "Mi-am odihnit clipa/ pe tâmpla munților Bistriței" (Labirint de inimi albastre), "Mă-ntorc spășită-n satu-mi, pe ulița/ În care multe primăveri am adunat/ Să-mi port cu drag pe umeri cobilița/ În locul sfânt din care, mai ieri, am plecat.// (p.76), "Mi-ai oferit a douăzeci și una oază/ De dragoste și pace-n toamna mea." (Buchet de fericire în cuvânt - Dedicație miracolului numit Florentina). Rareori, avem impresia unei încremeniri impuse de factori amenințători, distructivi, impresie repede atenuată, afonizată: "Uneori,/ mi-e inima un aisberg al minții,/ ce se topește,/ când razele ochilor tăi flămânzi/ o inundă și o transformă/ în ocean de vise//…Alteori/ mi-e sufletul cântec nesfârșit de iubire/ ce-nmugurește în copacul vieții" (Incertitudini). Sincronizând planurile, am cuteza să susținem că multe versuri ale Mioarei Baciu merită citite sub vraja emanată de Oda bucuriei - "Mi-i drumul alb/ când mi-ești/ lumina ce se așterne în abis." (p.69), "Suntem/ ramuri pe care înfloresc așteptări…// Suntem/ poezie a secundei/ ce-și strigă frumusețea" (p.66), "Fetița mea… ești seva bucuriei, liniște divină…" (p.86). Caracterul sumativ al cărții impune și o reactualizare a temelor cărora autoarea le-a dat extindere în aparițiile anterioare. "Personajele" iconice, intrate eșalonat în volum, sunt Iisus Hristos, mama, patria, fiica, iubirea (divizată în filia - general-umană, agape și eros), natura în explozii calendaristice imprevizibile. Fiecare modificare de registru tematic este prefigurată de un conglomerat de opinii, formulate de personalități ale mapamondului. Cea dintâi, relația creștinului cu divinitatea, e așezată sub povața Sf. Ioan Gură de Aur: "Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste, să vă apropiați". Sub semnul credinței și al dragostei se derulează și discursul liric conceput cuminte în spiritul dogmei creștine. Mi-e greu să certific că suntem în prezența unui poet religios de dimensiunea lui Nichifor Crainic, Vasile Voiculescu sau Radu Gyr. Mai curând, aș identifica un creștin autentic, adânc mișcat de suferința cristică ("Ajută-ne să nu mai fim trufași/ Ne scoate din robie de păcat/ Învrednicește-ne să fim părtași/ La suferința ce-ai trăit cu adevărat!"), intrat, cu smerenie, în ritmul sărbătorilor încrustate în calendar, prilejuri de împăcare și reunire (vezi Săptămâna patimilor, Hristos a înviat cu-adevărat!). Din cele trei trepte ale experienței religioase, despre care fac vorbire cei porniți în căutarea adevărului divin, găsesc exemplificat misterium fascinans, sfiala și admirația, lăsând suspendate spaima și revelația. Secvența secundă e rezervată, aproape firesc, natural, chipului matern, sentimentului tonic, exprimat de Irina Binder, potrivit căreia "Cel mai încăpător și mai sigur loc din lume este sufletul mamei". Expresia apoteotică (difuzată la Mioara Baciu în toate textele) nu pare exagerată niciodată când evocăm partea sacră din ființa noastră: "Glasul tău, mamă, ca un arcuș ce plânge pe-o vioară,/ Mi-alungă spaime cuibărite-n anotimpuri care mă-nfioară" etc. (p.23). Pentru lirica erotică m-aș îndatora lui Octavian Paler, preluat de autoare la pagina 42: "A iubi înseamnă, poate, a lumina partea cea mai frumoasă din noi". Din direcția Mioarei Baciu sosesc broderii lirice de forma "Cine suntem noi?/ Căldura luminii/ ce-mbrățișează fiorul întunericului", "Când inima lui/ i-a-mbrățișat suspinul,// Sufletul ei/ s-a transformat în lebădă/ lunecând pe-o lacrimă…". Doar o particularitate aș integra în acest corp de poezii care fac plăcere prin fibra de omenesc, anume absența simbolurilor thanatice, presimțiri nedorite ale morții, ale întunericului definitiv. Peregrinăm prin "Așezămintele sufletești" ale Mioarei Baciu cu sentimentul că ele ne înglobează cu o familiaritate aproape maternă și că celor de acum li se vor atașa, în scurt timp, alte manifestări literare.