Anca Șerban Gaiu revine cu un nou volum de poezie după o pauză de zece ani
După o pauză aproape neînțeleasă de aproximativ zece ani, Anca Șerban Gaiu se întoarce în lumea literaturii cu o nouă carte, lansată la renumita editură "Vinea" din București. Volumul este, așa cum era de așteptat, de poezie, deși autoarea a mai scris și teatru sau proză scurtă. Referindu-se la „Noduri & Semne”, Anca a declarat că „este mai mult decât o religie, este un mod de viață, datorită acestei școli s-a format scriitorul de astăzi”.
Lucrarea prezentată acum este una matură, plină de forță artistică, și nu se retrage în turnul de fildeș al poetului. Multe dintre poeziile incluse se raportează la realitatea dură, un segment important fiind dedicat războiului din Ucraina. Aceeași temă a fost abordată și de un alt membru al cenaclului, Dorian Stoilescu, în volumul său "Seminte, drone, amintiri", inițial intitulat "Javeline”, editat de "Eikon", București, 2023.
Prima poezie din noua carte începe astfel: "masa cânta o nocturnă pentru ultima oară la pian în casa din Kiev bombardată.// masa cânta printre pereții căzuți, printre ferestrele aruncate, printre resturile de soare, printre florile răului. cânta ca și cum sunetele pianului ar putea vindeca lumea. ca și cum hrana noastră cea de toate zilele ar fi focul. ca și cum din ochiul domnului ar curge o ploaie binefăcătoare care ne-ar spăla pe dinăuntru. ca și cum copiii s-ar așeza tăcuți în privirea mamei și ar adormi. ca și cum vântul s-ar putea prinde în continuare de urechea copacului. ca și cum păsările rupte, smulse de furtună dintre limbile ceasului s-ar putea vesteji. masa cânta dezvelindu-și genunchii, inima ca o meduză." (p.5).
Multe alte poezii încep și ele cutremurător, precum „scrisoare din mariopol” sau „pescaruși”. Un fragment din „scrisoare din mariopol” spune: "dima, mama a fost ucisă pe 9 martie. a murit repede, nu s-a chinuit. nu mai avem nici casă. am îngropat-o pe mama în grădinița cu flori din fața blocului. îți las aici o schemă ca să știi cum să ajungi la ea. (...)", p.7, iar în „pescaruși” citim: "olena și fiul ei de treisprezece ani au fost îngropați în parcarea blocului. în fiecare an, olena strângea bani ca să meargă la mare împreună cu fiul ei. (...) am amintiri frumoase cu mine atunci când eram viu."
Începutul volumului ne amintește de întrebarea filosofului Adorno, despre cum mai este posibilă arta după Auschwitz, un subiect abordat și de Anca, cu toate îndoielile sale vizibile în versurile: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele!”. În ziua în care a început războiul, pe 22 februarie 2022, Anca scrie cu o ironie amară: "...o scară de glezne duce/ în fundul pământului/ (...) moartea botezându-ne/ redefinindu-ne mișcările/ (...)/ vom demola lagărele/ vom spulbera iadul/ atenți la mugetul cărămizilor/ la smogul din cer/ (...) mai bune minciunile istoriei/ decât poemul aspru/ luminile din port/ învăluind vapoarele încărcate cu păduri ciocănitoare viermi/ cine dracu a auzit de sylvia plath// trompeta vomita"...
Poate sensibilitatea Ancăi este similară celei a Sylviei Plath, dar atitudinea sa este diferită. Acest lucru se vede și în poemul de titlu al cărții, care face referire la consecințele unei acțiuni democratice (niște proteste interpretate ca tulburare a liniștii publice), dar și în amintirile ce dezvăluie comportamentul brutal al sistemului medical ("31 august 2003"). De asemenea, autoarea portretizează într-un mod constructiv și emoționant figura mamei în poezia "orașul de la mare".
Distribuie aceasta stire pe social media sau mail
