Valeriu Valegvi, "Dintr-un capriciu pisicile nu conduc lumea", Ed. Axis Libri, Galați, 2023, ediție bilingvă, traducere în limba engleză: Brândușa Ilie De Dragobete, poetul Valeriu Valegvi a fost unul dintre invitații Secției Etnografie a Muzeului Brăilei "Carol I", care a organizat o nouă întâlnire în cadrul hubului cultural "Etnoliteratura", pentru a-și lansa cele mai noi cărți, "Hoinărind ascet prin Capricornia/ Poeme din a doua senectute", apărută în 2023 la Editura Eikon București, și volumul bilingv "Dintr-un capriciu pisicile nu conduc lumea", apărut în 2023 la Editura Axis Libri Galați, la care s-au adăugat vizionarea filmului documentar: "Dochia și Dragobete - Cap de primăvară", din filmografia Departamentului "ASTRA Film", parte a Complexului Național Muzeal ASTRA Sibiu și un moment artistic susținut de Simona Dumitru și Săndica Mânzu, moderator fiind dr. Brîndușa Ilie, muzeograf, coordonator al hubului cultural "Etnoliteratura". Prezentăm, pe scurt, cartea "cu pisici", fotografiile fiind de la lansare. Cu o scrijelitură (vorba vine, ca să nu spunem chiar zgârietură) surprinzătoare, propune un fel de antologie a poemelor în care, de-a lungul timpului, s-a referit la pisici, adăugând și o serie de texte inedite, Nostalgia fiind o muză înțelegătoare (dar și Melancolia), volumul fiind dedicat mamei, doamna Elena, "iubitoare îngrijitoare de pisici". Subintitulat "Secvenţe dintr-o epopee a pisicilor liniştite…", tomul pare să fie o promisiune: s-ar putea să fie și o altă epopee, a pisicilor ne… liniștite, așa cum și domnia sa este în ultimul timp un scriitor la fel de neliniștit, având "aventuri" atât cu eseul cât și cu proza, dar rămânând (și) la prima dragoste literară, Poezia, după cum "torsul" acestei cărți o dovedește. Cert este că nici pisicile de aici nu sunt niște "somnoroase" (se spune că toate aceste "suflete" dorm mai bine de 22 de ore din 24), provoacă sufletul scriitorului, dar și al cititorului, "chemările", dar și "răspunsurile" fiind de domeniul filosofiei zen (și nu numai, dar știm câteva zeci de cărți ale japonezilor despre pisici; ca să ne referim și la haiku!), poemul exemplar fiind în acest sens chiar "Chemând pisica": "Chemând pisica/ nu te-ai gândit/ cât o să dureze impactul/ cu teribila sălbăticie/ ducându-şi veleatul/ prin lăstărişul fiinţei tale şi/ cum viaţa nu are secrete/ decât pentru novicii recenţi/ pisica şi avatarurile ei/ nu te-au deranjat/ în somnul luuuuuuung"... Vechea problemă a… Ființei Celuilalt își găsește "mârâiturile" și "alintăturile" cuvintelor din versuri, "manifestul" final fiind un fel de chemare la o religie… complementară, aproape eco, deosebit de emoționant, orice mieunat al comentatorului fiind primit cu înțeleapta privire a felinelor din totdeauna: "Lăsaţi pisicile să vină la voi/ cu tot cu smogul neîncrederii// (...) marea nu răspunde în dreptul lor/ nici muntele cu vreun strămoş din ceruri/ doar zările-n dezmierdări neaşteptate/ şi anotimpurile desigur/ răspund la mieunatul lor// o lege a firii/ deznodatul tezaurizarea privirii/ pisicilor adunate-n rotocoale/ de vis răstălmăcit doar", confesiunea asumată a scriitorului mărturisind că, într-adevăr, curajoasă este încercarea sa de "a traduce" din limbajul semnelor și privirilor, dar mai ales din quasineființa re-memorării Vieții pur și simplu, în raport cu existența și devenirea omului din vecinătatea acestor prieteni (totuși) dificili care sunt pisicile, un fel de îngeri cu o altă ontogeneză: "A fost odată-n vremi/ cu laude la ceruri/ un motan tare încăpăţânat/ (...) care moţăia-n festin de zile/ fixa cu privirea/ traumele oamenilor/ dar cel mai mult adora/ asprimea aerului/ frământat de îngeri", dovedind (neștiințific) că, probabil, cu al nu știu câtelea simț al lor, pisicile simt îngerii (poate și alte spirite), poate chiar comunică cu ei, de aici și diverse îndemnuri, poate bizare, pentru unii, precum "ultimul lucru care ar trebui/ să-l faceţi înainte de moarte/ să nu vă feriţi de alintul pisicilor/ cu luna-n coadă/ luaţi-o ca pe o binecuvântare"... Din același "Manifest"! Aproape în altă ordine de idei, despre aristocrația pisicilor știm și din desene animate, despre noblețea scriitorilor ispitiți și inspirați de feline tot vom avea de învățat, scriindu-se acum un nou episod din această istorie, la care s-ar putea adăuga, în afara celor menționate și de prefațatorul Florin Dochia, și "Viața lui Pi" a lui Yann Martel (este acolo un tigru de la care multe se pot învăța), raporturile metafizice cu leopardul zăpezilor din cărțile lui Matthiessen, Cognetti sau Tesson, și nu în ultimul rând două cărți ale lui Luis Sepulveda, "Bătrânul care citea romane de dragoste" și "Povestea unei pescărușe și a motanului care a învățat-o să zboare": "Vai de capul celor voinici la minte/ dacă nu ştiu să se regăsească/ în zvârcolirile salturile/ unei pisici înainte de somn" (din poemul "Despre somnul unei pisici"). Zeificarea sau sanctificarea pisicilor este, totuși, discretă la Valeriu Valegvi. Poate "observațiile" sale științifico-lirice vor continua. Într-un fel, accentul este pus pe puterea de Big Brother a acestora, pe "politica" și politețea lor, pe puterea lor de a profeți: "Cu sprinteneala pisicilor aproape/ trece amiaza pe nesimţite/ nu ne ocolesc/ ar trece chiar prin noi// urmăresc cadenţa gândurilor/ şpilul mişcărilor noastre// sunt cea mai fidelă privire în interiorul tău// da cu pisicile nu-i de glumit// mai bine s-ar răsuci oftatul mamei/ în fiecare grimasă scăpată decât/ să se zbârlească la tine/ umbra vreunei pisici// ai grijă când pleci de acasă/ să încui bine uşa/ altfel te vei trezi în visul pisicilor hoinărind"... Finalul acestui poem, intitulat "Cu sprinteneala pisicilor", este parcă dintr-o proză fantastică sud americană: ce-ar fi, într-adevăr, să ne dăm seama că, de fapt, noi, oamenii, suntem doar niște creaturi ale… oniricii pisicilor care… depind de noi, acest argument felin al existenței a ceva mai presus de puterile noastre de înțelegere putând fi asemănător cu argumentul ornitologic al lui Borges! Gaston Bachelard ar fi fost încântat să înceapă un nou volum al poeticilor sale plecând de la visul valegvian al pisicilor care îl visează pe poet! Iată poemul "În visul unei pisici": "În visul unei pisici/ eşti provocarea/ peisajul inimii sedus/ blândul îndemn la somn/ şoapta singuraticului vânător/ dar visul/ nu se destramă în zori/ continuă şi peste zi când/ feţe-feţe face sinele/ simţurile dialoghează/ ca o binecuvântare/ se întinde umbra pisicii/ e primăvară/ într-un târziu"... Între mustățile și ochii pisicilor, Valeriu Valegvi capătă curajul de a fi profet în țara… felinelor: "Trecând de la o pisică la alta/ cu sufletul pitit dup-o frunză verde de pelin/ (...)/ - de unde vii?/ - iaca dintr-un vis/ în care se făcea a uitare de sine/ - ce înseamnă asta pentru neamul meu?/ - să ne cufundăm unii în alţii/ să ne jucăm unii cu alţii/ până (nu) ne vom strica/ - şi unde vom ajunge?// pisicile înaintea noastră/ vor ocupa un loc în rai"... Bref, Fiara aproape s-a trezit în blândul poet!? "Firele de iarbă" vor trezi și arborii maiestuoși ai nopților în care a ascuns pantere, albe, negre, jaguari, gheparzi, râși, tigri, alte feline? "Teribila sălbăticie" a junglei sau a savanelor ce lei vor mai trezi în sufletul Ghepardului Valegvi? Hic sunt leones, noi vom aștepta sau vom organiza un safari? N.A. Text scris în colaborare cu motanul meu, Sokka, care este pe coperta cărții, în memoria primei mele pisici, care se numea "P.C."